Design emoţional. Cum experimentăm obiectele din jurul nostru

Emoţiile joacă un rol central în ceea ce priveşte capacitatea umană de a înţelege, percepe şi explora lumea şi mediul înconjurător. Însă deşi semantic termenul de emoţie suportă o semnificaţie unitară, la nivelul minţii umane emoţiile implică arii şi niveluri distincte de formare şi operare care, împreună abia, formează ceea ce poate fi numit sitemul emoţional prin care experimentăm lumea. Iar fiindcă această experinţă implică nenumărate obiecte cu care interacţionăm zilnic, emoţiile fac parte din mediatorii naturali dintre noi şi acestea, fiind responsabile deopotrivă de impresiile pozitive pe care le putem avea faţă de un anumit obiect, cât şi de cele negative. De ce însă unele obiecte ne fac plăcere şi altele nu rămâne o întrebare deschisă pe care nici subiectivismul estetic şi nici relativismul cultural nu o epuizează. Dar asupra căreia designul emoţional poate aduce un plus de claritate.

Designul emoţional se poate împărţi în trei secţiuni, anume: designul visceral, designul comportamental şi cel reflexiv, fiecare, după cum o indică şi denumirea, vizând o anumită arie sau nivel al sistemului emoţional. În felul acesta designul visceral se va preocupa de tot ceea ce înseamnă aspect, cel comportamental de plăcerea şi eficienţa utilizării, iar cel reflexiv de raţionalizarea obiectelor din jurul nostru, acesta fiind cel mai complex şi provocator nivel de design.

Şi toate trei participă la experienţa fiecărui obiect în parte. Iar dacă în cazul primelor două niveluri, lucrurile stau relativ simplu, designerii fiind preocupaţi să ofere consumatorilor obiecte care să atingă partea afectivă în cazul designului visceral, vizând convingerile, credinţele şi atitudinile consumatorului şi respectiv plăcerea propriu-zisă de a folosi un anumit obiect în cazul designului comportamental, când vine vorba despre cel reflexiv lucrurile se complică puţin.

Designul reflexiv vizează facultatea intelectuală a celui care va interacţiona cu un anumit obiect şi, implicit, reflecţiile acestuia despre obiectul în cauză. Adică felul în care o persoană se raportează la acest obict şi în care acesta, la rândul său, răspunde la toate interogaţiile sale. Iar fiindcă aceste interogaţii au ca obiect, de fapt, povestea pe care obiectul o poate spune despre ei înşişi, designul acestuia trebuie să ţină cont de foarte multe dintre nevoile sociale ale individului.

Ce spune acest obiect despre mine? Îi va cuceri pe ceilalţi sau va atrage respecul acestora? Mă va face să par mai elegant? Dă impresia de lux? Ce vor crede prietenii despre el? Toate acestea sunt întrebări care preocupă o foarte mare parte dintre cei care sunt pe cale de a achiziţiona un produs şi, totodată, sunt şi un factor decisiv în luarea deciziei. Din acest motiv, designul reflexiv are în vedere, în primul rând, nivelul de auto-expresivitate pe care trebuie să îl oferă beneficiarului. Cu cât acesta va acoperi mai bine nevoile sale de recunoaştere, stimă, consolidare a imaginii şi cu cât îl va reprezenta mai bine, cu atât va fi mai agreat.

Tocmai pentru toţi indivizii umani au această capacitate de a raţionaliza mediul ambiant, iar acest lucru nu înseamnă decât că fiecare obiect spune o poveste cuiva. Iar atunci când vrei ca prietenii sau cunoscuţii să citească în obiectele care te reprezintă povestea ta, trebuie ca mai întâi de toate acestea să fie capabile să o spună. Aşa cum îţi doreşti.